„- Prima fază a misiunii încredinţate a fost îndeplinită cu succes, Măria Ta!”
„-Să trăiţi, oştenii (românii) mei! Acum, să trecem la faza a doua!”
Cam aşa ar suna un dialog – mai mult sau mai puţin imaginar – între Iohannis şi „românii” lui din Piaţa Victoriei. Sau – de ce nu – între şeful lui Iohannis şi cel care – teoretic – este preşedintele tuturor românilor.
E clar că acum urmează „faza a doua”: demisia Guvernului. Dar nici asta nu este de ajuns, atâta timp cât, până la urmă, Guvernul este propus de Parlament, iar Parlamentul este majoritar PSD-ALDE. Şi atunci?
Simplu! Cerem demisia Guvernului, presupunem că acesta va demisiona, până la urmă (pe deja ştiutul model al cazului „Colectiv”) şi trebuie să punem un alt Guvern. Cum majoritatea în Parlament este PSD-ALDE, ar urma tot un Guvern PSD-ALDE. Logic, nu?
Doar că „vocea străzii” nu mai vrea! Aşa că ce facem? Trecem la „faza a treia” – de fapt, scopul final al tuturor acestor mişcări, pe care unii chiar cred că românii simpli, care încă nu ies să proteste, nu le înţeleg deloc. Care e scopul? Dizolvarea Parlamentului şi alegeri anticipate!
De ce toate astea? De frică! De frica faptului că, dacă PSD rămâne la guvernare, îşi pune în practică programul cu care a câştigat alegerile şi, când românii vor ieşi la vor să îşi aleagă preşedintele – că Iohannis nu e ales pe viaţa, totuşi – nici el şi nici cei din spatele lui nu mai au vreo şansă.
Şi atunci… facem orice ca să împiedicăm PSD să guverneze! Cu speranţa că, dacă, până la urmă, „vocea străzii” impune anticipate, gata, s-a terminat cu PSD-ul! Şi dacă nu va fi aşa? Şi dacă se va ajunge la anticipate şi va câştiga din nou PSD? Ieşim iarăşi în stradă, o luăm de la cap, până iese „cine trebuie”? Atunci, de ce să mai cheltuim bani ca să organizăm alegeri? Dacă tot nu se mai ţine cont de vot, de ce să nu ne alegem liderii aşa, în stradă, în piaţa publică? Că doar e democraţie, nu?
